Ștefan cel Mare, comemorat la 521 ani de la moarte!

Printre cei care au comemorat dispariția marelui Ștefan a fost deputatul AUR de Buzău, Dr.Sorin Titus Muncaciu,

Acesta a scris pe Facebook:

„„Faptele tale săvârşite cu înţelepciune şi vitejie, contra turcilor infideli, inamici comuni, au adus atâta celebritate numelui tău, încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat ”

Sunt cuvintele Papei Sixtus al IV-lea despre vitejia arătată de către Domnitorul Ștefan cel Mare, în bătălia de la Vaslui din ianuarie 1475. Cu această ocazie, domnitorul a primit distincția de „Athleta Christi” una din cele mai importante la care putea aspira un cavaler care își închina spada luptei pentru credință.
Evident, avea să fie un simplu elogiu, nedublat și de ajutorul la care spera Domnitorul care a condus destinele Moldovei 47 de ani din aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, când s-a stins plâns de întreaga Moldovă.

Ce ne atrage și ce ne determină să-l apreciem pe Ștefan cel Mare și Sfânt?

În primul rând, el a introdus acel concept politic de „Poartă a Creștinătății” pentru Moldova. El a construit aici, după fiecare victorie, o biserică sau o mânăstire. Va fi întrecut abia în secolul al XVII-lea de către domnitorul muntean Matei Basarab. Așadar, venind din arealul oriental, musulmanizat, în Moldova, vedeai salba de mânăstiri construite ori reparate de Ștefan cel Mare.

A doua fațetă a termenului este aceea că Moldova era de strajă la marginea Europei. Avea fruntea umbrită de fagii și stejarii Bucovinei și picioarele udate de apele Dunării și Mării Negre. Nistrul era o graniță bine delimitată pe care domnitorul voia să o apere.
Moldova mai este și o Poartă a Ortodoxiei pentru că puteri catolice ca Ungaria sau Polonia nu s-au dat în lături să dorească ocuparea Moldovei, în loc să se alieze cu ea contra turcilor. Era o practică a polonezilor, venețienilor, genovezilor ca atunci când otomanii nu erau interesați de Apus ci doar de zona carpato-danubiano-pontică să încheie pace cu otomanii, lăsându-i pe români să se descurce singuri.
Ștefan cel Mare și Sfânt, canonizat de Sfântu Sinod al BOR la 20 iunie 1992 a fost un exemplu. Înconjurat de dușmani din toate părțile, a reușit pe creștini și chiar pe necreștini să îi facă prieteni. I-a convins pe creștini că inamicul comun sunt otomanii iar când a văzut că otomanii cad la pace cu puterile creștine, a găsit calea de a încheia o pace avantajoasă.

Ștefan cel Mare, fără îndoială este omul fără de care nu ar fi existat faptele fiului său Petru Rareș și mai târziu ale lui Mihai Viteazul. Ștefan a încercat includerea Țării Românești în frontul antiotoman dorind o înțelegere precum aveau mai demult Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun (Ștefan vorbește în actele Cancelariei sale de domnitorul Alexandru cel Bun „bunicul nostru”), a obținut Ciceul în Ardeal. Petru Rareș aproape că a cucerit Ardealul cu sabia, eliminând-ul pe venețianul Aloisio Gritti, un favorit al lui Suleiman Magnificul la tronul tuturor statelor românești, evident ca pașă otoman.

Mihai Viteazul va unifica faptic și doctrinar toate aceste realizări anterioare lui.
De aceea, să ne plecăm astăzi, 2 iulie 2025, la 521 ani de la plecarea dintre noi a Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt în fața unui altar de biserică, să aprindem o lumânare, cugetând că fără Ștefan, poate azi, nu am fi avut nici altare de biserică nici cum să aprindem o lumânare.”